Era prin aprilie-mai daca imi amintesc bine. Blogul era tinerel (nu ca acu’ ar fi cine stie ce bosorog), umbla vorba despre el si asa a ajuns sa afle si Raluca de existenta lui. Mi-a scris ceva timid, am inceput sa-i raspund si tot asa pana cand am ajuns sa nu mai avem rabdare sa ne intalnim fata in fata, sa ne strangem in brate (se va intampla, in curand). E un om grozav, a carui poza ar fi bine sa o printati si sa o lipiti pe frigider. Nu glumesc. Mi-a dat o lectie incredibila. Ca sa nu mai spun ca m-a depasit de muuuuulta vreme la numarul de kilograme (in sensul invers, adica are mult mai putine). A slabit 48 din martie! Dar o las pe ea sa va spuna o poveste care o sa va lase muti de admiratie. V-am mai zis si eu cate ceva, acum cateva luni, dar tot mai bine suna de la prima sursa.  (E o poveste lunga, puteti sa o cititi in etape, eu nu m-am indurat sa o tai, asta e, nu m-a lasat inima). A, si pregatiti aplauzele.

”

12+14+22 (nota Pofticioasei: o sa intelegeti semnificatia titlului mai jos)

Acum mă privesc în oglinda şi văd ceea ce nu am mai văzut de 6 ani: o persoană sănătoasă, bucuroasă şi plină de energie, o soţie relaxată cu trei copilaşi minunaţi care pot să se mândrească oricând cu o mamă frumoasă şi sănătoasă. Dar cel mai important – mintea mea este cea care îşi „revede”,  în sfârşit, în oglindă, imaginea pe care o ştia de ani de zile.

Nu e niciun secret, am pornit de la 102 kilograme, atâtea aveam în martie 2012.

După mai puţin de 8 luni, am ajuns să cântăresc 54 kilograme, în condiţiile în care nu am fost în comă sau sub efectul unor tratamente minune, ci pur şi simplu am urmat sfaturile unui nutriţionist din Ploieşti.

Totul începe simplu, cum sunt multe lucruri în viaţă. O prietenă foarte bună îmi spune că are o cunoştinţă care merge la un nutriţionist să o ajute să slăbească. Am fost foarte  reticientă la început, deoarece prin studenţie,  când dinozaurii încă erau copilaşi, am fost la un nutriţionist care nu era preocupat decât cum să-şi  vândă produsele de slăbit la care avea un comision şi atât.

Cu inima îndoită de vreun rezultat pozitiv, pe data de 14 martie 2012, ora 19.30, m-am prezentat la cabinetul Dnei. Dr. Filip şi după analize amănunţite mi-a dat verdictul: ”doamnă sunteţi obeză gradul 3, dacă nu faceţi ceva…” spunea ceva de accident vascular, infarct, diabet şi toate nu peste 20 de ani, ci în 3-4 ani. La 35 de ani să auzi că peste maxim 5 ani rişti să zaci ca o legumă pe un pat de spital, nu îţi pică tocmai bine. Dacă nu făceam ceva urgent, nu mai apucam să îmi văd copilaşii la şcoală sau la grădiniţă.

Am trei copii minunaţi care au 1 an, 2 ani si 4 ani, care au nevoie de o mamă sănătoasă şi frumoasă, am un soţ unic în lumea aceasta, cel mai minunat bărbat, care are nevoie de o soţie fericită şi mulţumită din toate punctele de vedere. Soţul meu m-a cunoscut la o greutate normală, dar în 12 ani de când suntem împreună greutatea mea a oscilat mereu, el însă niciodată nu a avut vreo remarcă negativă despre kilogramele mele în plus, nu pentru că i-ar fi indiferent ci pentru că mă respectă şi mă iubeşte pe mine, Raluca, nu nişte kilograme. Tot ce şi-a dorit şi îşi doreşte este să fiu sănătoasă şi fericită alături de ei.

Oricât am spune că aspectul nu contează, că este mult mai important cum te simţi, uneori, ne ascundem după nişte cuvinte goale pentru a nu recunoaşte cât suntem de nefericiţi cu 5-10-20, sau, în cazul meu cu mai bine de 40 de kilograme în plus.

Nu mai contează cum am ajuns să ating 102 kilograme, nu sarcinile sunt de vină, nici dereglările hormonale sau tiroida cum ne place nouă să dăm vina pe ele, ci doar faptul că mâncam foarte mult cantitativ, că nu mă săturam cu 3 cornuleţe, ci mâncam 25, că nu mâncam un ou fiert, ci 4 prăjite cu o pâine, că singurul sport pe care ajunsesem să îl fac era atunci când mergeam la cumpăraturi.  Este bună mâncarea, din ce mănănci din aia mai vrei, creierul este parşiv şi te păcăleşte mereu că nu este totul aşa grav. Până într-o zi când spui STOP. Dar ziua aia trebuie să fie cât mai devreme, la primul kilogram pus, sau maxim trei kilograme, trebuie să conştientizezi greutatea actuală şi să-ţi tragi un semnal de alarmă. Nu trebuie să ajungi ca mine cu 45 de kilograme în plus.

Dacă auzeam de la altcineva că o femeie singură acasă, făra pastile minune sau operaţii costisitoare, fără mers la sală sau masaje, ci făcând sport doar in sufragerie (când dorm copiii), schimbând modul si cantitatea de a mânca, a reuşit să slăbească 48 de kilograme, aş fi crezut că este imposibil sau că acea persoană este într-o permanentă stare de nefericire. De ce? Am ţinut multe diete aberante, de exemplu: 3 zile fructe, 3 zile legume, 3 zile orez fiert, 3 zile lactate, slăbeam 3-4 kilograme, eram într-o stare continuă de nervi, de pofte şi de stres.

Acum, am reuşit să am în meniul meu tot ce îmi place să mănânc, dar într-o cantitate mult mai mică şi mâncare gătită corect. De pildă, cine spune că nu ai voie paste, mămăligă, pâine sau orez dacă vrei să slăbeşti, se înşală. Am avut în meniu paste, dar 100 grame, mămăligă 80 grame, adică fix trei linguri, dar contează cât, atunci când şti că nu ai voie deloc? Da, contează. Deci trei linguri din ce îţi place poate să însemne un mic Rai al papilelor gustative.

Sunt om, dar în cele 8 luni de când mi-am început călătoria spre o siluetă de vis, nimic nu m-a motivat mai mult decât dorinţa de a-mi vedea copiii crescând.

Am avut diverse petreceri la care am participat, am trecut printr-un post, au fost zile aniversare – am gătit și cinci torturi într-o lună, dar nimic nu m-a făcut să cedez şi să gust din lucruri interzise în acea perioada.  Singurele excepţii au fost când am plecat cu soţul la Veneţia şi Viena, unde am gustat renumita îngheţata italiană, un tort Vienez şi o prăjitură locală.

Abia când am ajuns la greutatea 55-54 kg am savurat o amandină delicioasă făcută de mine, dar care mi-a oferit o plăcere doar pe moment, căci după aceea nu am mai vrut să repet experienţa.

Totul se poate dacă ai o motivaţie adevărată, o voinţă pe care să o întreţii mereu, bucuria o ai apoi la fiecare cântărire şi la fiecare hăinuţă pe care o cumperi cu un număr mai mic.

Când am început pe 15 martie purtam măsura 50, acum tot ce port este măsura 32.

Eşti în situaţia mea? Nu te gândi că nu se poate sau că este greu, că trebuie să mori de foame dacă vrei să slăbeşti ori să renunţi la tot ce îţi place.  Cu puţin sport, cu multă atenţie la cum găteşti şi cât îţi pui în farfurie, totul este realizabil. 

Acum, că am ajuns  o greutate normală pentru înălţimea mea (1,59 cm), continui să am acelaşi mod de a găti alimentele, tot ce am făcut este să măresc porţiile pentru a mă menţine la această greutate.

12+14+22 = greutatea copiilor mei Ilinca, Felicia şi Dragoş, pe care eu am dat-o jos pentru ca cei familia mea să aibă o mamă şi o soţie sănătoasă lângă ei”. 

Acum, cine are ceva de spus sa spuna, dar o sa va auzim greu, din cauza ropotelor de aplauze 🙂  Pe eroina de astazi o puteti felicita si pe blogul ei, www.ralucuta.ro.

GUEST-POST