Va scriam zilele trecute despre cat de repede si de usor il luam pe “(de) maine” in brate atunci cand realizam ca ne trebuie dieta, dar ne lipseste cheful de a ne apuca si mai ales de a ne tine de ea. Din lunga mea experienta cu regimurile, va spun ca multe isi mai dau obstescul sfarsit injunghiate pe la spate de un meniu aniversar, desigur, cu un chelner amabil drept complice. Sa fim sinceri-sinceri, cat putem de sinceri: de cate ori nu am dat-o incolo de cura de slabire pentru ca era ziua lui Cutare sau pentru ca sarbatoreste Icsulescu venirea primaverii? De nenumarate ori, va spun eu. Nici nu vreau sa stiu cifra exacta pentru ca ma va lua cu ameteli. Iar dupa momentul festiv care si-a bagat coada in dieta noastra, sigur mai gasim vreo doua-trei, cat sa tot amanam reintoarcerea iaurtului.

„Ei, pana aici!”, mi-am spus ieri cand am avut un sarbatorit in preajma. Nu ma va dobori pe mine de pe metereza mea dietetica o zi de nastere si o masa de sarbatoare. Si, desi cu o seara inainte promisesem ca voi intra in randul lumii devoratoare pentru un pranz care sa serbeze imbatranitul, dimineata m-am trezit cu gandul: de dieta mea nu se atinge nimenea. 

Si in timp ce omul-zilei imi spunea la ce restaurant ar prefera sa infulecam, si ce anume, eu strecuram frumusel o urda cu nu mai mult de 3 % grasime in poseta. Sa o scot in caz ca de nevoie. Stiti, cum scrie pe geamurile in spatele carora sunt puse stingatoarele de foc – in caz de urgenta, spargeti geamul. La mine a fost “in caz de urgenta, scoateti urda”. Dupa o plimbare splendida, am poposit la un restaurant italian pentru ca aniversatul poftea o pizza. Intram si ne lovim de un chelner ca un zid care ne intreaba aproape rastit “Pentru masa?”. Da, spun eu cu un sfert de gura. Suntem condusi in zona de infruptare, primim meniuri, eu il pun pe al meu jos si anunt timid “Mie nu mi-e prea foame as vrea o cafea”. Si, cel mai probabil, chelnerul imi va vrea capul, pentru ca ocup un loc fara sa consum mare lucru. Dar de privirile lui intepatoare n-am mai putut eu.

Doar ca, vedeti voi, cand privesti un devorator de pizza si n-ai mancat nimic de 6 ore, urda pitita in geanta prinde glas si incepe sa strige “Pofticioasoooooo, aici sunt”. Si sub ochii necrutatori ai italianului suparatissim ca am indraznit sa comand doar o cafea, am inceput sa strecor branzica, sa o desfac si sa iau cate o lingurita. A fost peripetios, caci nu era frumos sa ma vada omul cu urda pe la gura dupa ce, cand intrebase ce vrem, ii spusesem ca nu mi-e deloc foame. In jumatate de ora, intr-un ritm de o gura de branza la 5 minute ca sa scap de vigilenta italianului, am reusit sa termin si eu gustarea. I-am lasat un bacsis maricel caci am simtit ca l-am trisat cumva.

Acum, unii veti spune “ce trist, sa nu te poti bucura de o masa adevarata nici macar o data la nu stiu cat timp”, altii veti zice “bravo, ce vointa”, altii nu veti reactiona nicicum. Ce am incercat eu sa va transmit cu povestioara asta este ca daca vrei sa tii dieta si esti chitit sa slabesti, poti, indiferent ca s-a nascut Ionescu, Iisus sau mai stiu eu ce sfant cu rosu in calendar. O sarbatoare inseamna mult mai mult decat burti burdusite in jurul unei mese pline de farfurii goale.

In plus, va dati seama ce cuvinte italienesti deocheate imi va adresa chelnerul cel ofuscat cand voi defila cu noua silueta prin iunie, sa zicem? 🙂

DOLOFĂNISME