Era prin 2012. Eu si alergatul ne iubeam nevoie mare. Eu ii dedicam cate o ora din fiecare zi a mea, el ma subtia, in schimb, ma tinea in forma si ma umplea de endorfine. Nimeni nu se indragea ca noi. Pacat insa ca tot acest love story se derula pe teritorul SUA unde m-am aflat pret de cateva luni si unde aveam sa copiez chipul si asemanarea americanilor – adica aveam sa ma ingras cumplit, cu tot alergatul meu. Pe atunci, era octombrie si visam ca pana la Craciun sa alerg si eu 10 km. Nu in vreo cursa, nu la vreo parada costumata, ci singurica, in anonimatul treadmillului, cuminte si nestiuta. M-am ingrasat, coloana a inceput sa sufere, visul a fost pus in cui. Pe o perioada nedeterminata, intocmai cum ii sade bine unui contract de munca.
E prin 2014. Eu si alergatul ne iubim, din nou, nevoie mare. Ii dedic cate o ora din fiecare zi a mea, el ma subtiaza, in schimb, ma tine in forma si ma umple de endorfine. Nimeni nu se indrageste ca noi. Desigur, vreo trei episoade de probleme de coloana numai in acest an, m-au tinut departe de pragul celor 5-6 km. Dar visul acela ingropat in cozonacul Craciunului 2012 ma bantuie neincetat. Si, ce faci in acest caz? Raspunsul logic e ca incepi, incet, incet, sa alergi din ce in ce mai mult pana atingi cei 10 km atat de mult doriti. Raspunsul meu: te inscrii la maratonul international din Bucuresti din octombrie la o cursa de 10.5 km. Scurt. Fara scuze. Fara „nu se poate” – uri. Fara „dar n-ai mai alergat niciodata 10 kilometri, draga!”. Am gasit trei domni intelegatori care m-au luat in echipa lor de stafeta – impreuna vom alerga 42 km, cat are un maraton, iar fiecare va bifa 10.5. I-am avertizat ca voi fi aceasta testoasa a grupului, ca le voi da de pamant cu timpul cel bun scos la finalul cursei, ca e o provocare si pentru mine care ma joc momentan cu 5-6 km. Dar n-au renuntat. Nici ei, nici eu. M-am aruncat cu capul inainte, spre visul care sta la dospit din iarna lui 2012. A venit si timpul lui. A venit timpul sa-mi tineti pumnii stransi, stransi, stransi.
P.S: Deja am bifat lunea trecuta prima cursa de 8,5 km. Poate primesc coronita dupa alergarea oficiala, cine stie…
Eu iti tin pumnii pentru acest vis al tau!sa ti se implineasca,zic!
Si eu sunt alergatoare de placere..dar nu m-as duce vreodata la un maraton de 42 km.Pentru ca uzura organismului(bietele articulatii) este daunatoare in aceeasi masura cu avantajele alergatului in cazul acesta.O cursa de 10 km mi se pare mult mai avantajoasa pt sanatate.
Bafta multa draga mea.Îți țin pumnii!
Multumesc mult pentru incurajari, Mona! Sper sa ma intorc invingatoare 🙂
Mersi, Gabriela! Esti o scumpa.
Sunt sigura ca o sa reusesti. Pragul acesta de 10 km e doar in capul tau, in realitate poti mult mai mult. Crede-ma iti spun din proprie experietena ca limitele sunt doar in mintea noastra. Mi-am propus intr-o zi sa nu am dau jos de pe banda pana nu vad acolo scris mare si frumos 60 de minute. Si asa a si fost. 67 de minute si vreo 10km 600 plus plus plus vreo 800 si ceva de calorii arse :)) La inceput e psihologic, vaiiii eu nu o sa pot in viata mea alerga 1 ora, apoi cand am ajuns pe la minutul 54 parca doream sa trec de 60 si asa am si facut. Iti urez succes si sa stii ca atunci cand spui ca nu mai poti, de fapt nu o spune fizicul tau, ci mintea!! Corpul omenesc e o creatura extraordinara!! Bafta inca o data si te pup!
Bravo, bravo 🙂 ce de lume alergatoare – I love it!
Multumesc mult, Alina! Ce comentariu plin de inspiratie 🙂
Tea dear, join us!