In traducere, titlul ar veni: cand Pofticioasa se urneste sa mearga la spinning. Ei, dragii mei, v-am mai spus eu ca spinningul, despre care am scris pe larg AICI cand l-am descoperit, a devenit una dintre marile iubiri ale vietii mele sportive. Prin vara ajunsesem la asa o performanta, incat instructorul francez care mi-a insuflat pasiunea pentru spinning (conteaza enorm antrenorul), ma cocota pe o bicicleta, in fata, langa el, si imi controla „greselile” la nivel de milimetru. Daaar, au trecut 6, chiar 7 luni de atunci, praf gros s-a pus peste pantofii mei de sport si un strat de stiti voi ce si mai gros, peste corpul meu.

Si asa ajungem cu povestea ieri seara, cand, imi iau inima in dinti si echipamentul tot acolo, si dau navala la primul curs de spinning dupa mai bine de jumatate de an si muuuulte kilograme in plus. Pe drum spre sala, ma impiedic de vreo 2 ori – parca imi semnala corpul meu ca NU vrea sa ajunga in incaperea de unde se auzeau urletele seriei dinaintea mea, si ca, spera ca glumesc cu el. 

Ca sa-i arat ca nu glumesc, merg intai la o dezmortire pe banda. Apai, eu si banda eram prietene la catarama, ca sa spun asa. O ora intreaga pe zi ne intelegeam perfect anul trecut. Acum ma urc, imi iau avant si cand arata cronometrul 2 minute si 48 de minute ma opresc. E prea greu. Respir ca si cum m-a alergat ursul 1 ora si 40 de minute prin padure. Dar, ca sa nu fie dezastrul prea evident, imi spun ca ma conserv pentru pedalat. 

sala mea de spinning din Franta

Ma cocot pe bicicleta – cam socata saraca de greutate si curaj – incepe muzica si datul din picioare. Si dau si dau si dau si curg apele pe mine si toata carcasa mea dolofana (a se citi corp) urla ca nu mai poate ce e chinul asta?! Ei, zic, se termina in curand. Ma uit la ceas. Incepusem la 19:10, era 19:21.

Refuz sa ma dau batuta si cu penultimele forte strang din dinti pana cand simt ca gata, finalul cursului e aproape. Ceasul ma contrazice: 19:28. Socata de forma fizica deplorabila in care m-am rostogolit si cu picioare care nu mai asculta si au ostenit teribil, ma pregatesc sa renunt. Nici persoana care tinea cursul nu era prea iscusita la motivat, asa ca nu era nimeni sa ma traga in fata. Ma consolez cu gandul ca nu sunt compatibila cu stilul antrenorului, imi trebuie altceva.

aseara, la tortura 🙂

In timp ce imi dezlegam primul picior, imi suna in cap vorbele lui Yuri, antrenorul meu frantuz: „Creierul dicteaza, picioarele urmeaza”, obisnuia sa urle in toiul orei cand ne ardea de capitulat. Pe sistemul, te poti simti obosit, dar daca te mobilizezi sa duci ora la capat, corpul tau te va asculta. Apoi incepe domnisoara Rozalia, adica artista Pink sa urle in boxe „But just because it burns/Doesn’t mean you’re gonna die/You’ve gotta get up and try, and try, and try”. Imi prind pedala la loc si nu descalec bicicleta pana cand nu aud lumea ca aplauda la final de curs. E ora 20:05.