M-am topit de dor dupa piata romaneasca. V-am si scris despre asta AICI pe vremea cand eram pe continentul american. Si, cum acum stau foarte aproape de una, s-a intamplat minunea sa o vizitez de doua ori de cand a inceput saptamana. Pentru ca, asa cum v-am tot marturisit, sunt in plina schimbare a relatiei mele cu legumele si fructele. In plus, mi s-a reactivat o imensa pasiune pentru condimente (drept pentru care am si plecat azi in geanta cu anason stelat, cuisoare si muuuuult chimen). Asadar, cu liniuta de la capat despre popasul meu de astazi printre tarabe: 

– nu-mi place deloc-deloc stilul acesta tip asalt al vanzatorilor din piete. Stiuuuuu ca asa e de cand lumea, stiu ca se poate si mai rau – prin bazar, in tari straine – stiu ca asa e rostul. Dar eu ma simt tare prost cand refuz, sau cand trec asa pe langa marfa omului care se roaga de mine. Ma simt vinovata cumva, fara sa fi facut nimic. N-am inima de piata, ce mai.

– imi place de mor faptul ca intalnesc oameni minunati – femei harnice care imi spun cu mare drag povestea patrunjelului cu care eu n-am nici cea mai mica idee ce o sa fac, dar care arata mult prea bine ca sa nu iau cel putin 3 legaturi. S-apoi, cand afli cum l-au crescut, cum l-au ingrijit, altfel sta treaba 🙂

– nu mi-au mai placut urmatoarele: ca am avut doar o mana sa car, ca am lacrimat langa niste ghivece dragute cu diverse plante aromatice pe care deja mi le imaginam la mine pe balcon si in omlete sau salate, ca mereu vad prea tarziu preturile cu 30% mai mici decat cele pe care le-am dat eu, ca lumea inca se uita urat cand spun adevarul: ca marfa lor e ofilita, verde (la carne asta, caci la patrunjel e de bine) etc.

Una peste alta frigiderul meu e fericit. Se simte curcubeu.

PASIUNILE POFTICIOASEI