Acum o sa aflati despre mine niste lucruri nemaispuse nimanui. Ca de pilda, ca nu am sarit niciodata coarda. Nu reuseam nicicum sa ridic ambele picioare in acelasi timp si nici nu mi-am batut capul. Alergam la pitulushu’, ma amuzam la ratele si vanatorii, mai aruncam cate o minge ici, colo, dar de coarda am stat departe. Nici elasticul nu l-am stapanit prea bine. S-apoi, ai mei nu si-au batut capul sa scoata la lumina sportiva din mine. (Sportiva care poate fi vazuta in poza de la finalul articolului, in care apar chiar eu, la o varsta frageda). Nu m-au dus la bazin sa vad care e treaba cu inotul, nici macar nu m-au incurajat sa trec de stadiul bicicleta cu roti ajutatoare (eu am mers pentru prima oara pe o bicicleta adevarata anul trecut, la 29 de ani, in luna de miere). Parca imi amintesc ca m-au incurajat sa fac niste cursuri de gimnastica, dar, cum ma simteam o mica elefantica, surioara lui Dumbo, am anuntat acasa ca eu nu mai merg.
In gimnaziu imi era groaza de orele de sport din sala. Afara mai era cum mai era, alergai pe teren, mai sareai la o groapa, mai aruncai o minge de oina, dar in sala erau balaurii – Capra si Lada. Sa ma bati si nu reuseam sa le sar. Ma apuca asa o frica de zici ca BauBaul in persoana statea ghemui in spatele aparatelor. N-am avut nota mai mare de 8 la sport in clasele 1-8. Si a venit liceul. Primii doi ani am facut cu un profesor batran si exigent caruia i se umflau tare-tare venele la gat cand ajungea la numele meu din catalog. NASTASE!, urla, sari naibilui capra aia odata! Nu pot, dom’ profesor. Imi amintesc ca i-a dat pe toti afara din sala s-a uitat in ochii mei cu ochelarii lui grosi si m-a intrebat „Tu realizezi ce inseamna asta? Ca toata viata ta, cand vei da de cel mai mic obstacol, vei ceda asa cum faci cu porcaria asta de aparat. Nu exista nu pot, incearca!”. „Chiar nu pot, dom’ profesor, puneti-mi 4”. Mi-a dat 5, teribil de dezamagit. Peste vara mi-am zis ca poate in toamna mai incerc sa sar, sa-l impresionez pe prof. Dar in septembrie o duduie abia numita profesoara a venit sa ne anunte ca proful a murit. N-am sarit capra niciodata.
Au venit curand peste mine problemele de silueta. Adolescenta plinuta a inceput sa viseze un corp zvelt si, inevitabil, a venit in discutie subiectul „dar sport faci?”. Si am inceput sa fac. Nu mai stiu exact cand l-am facut si l-am placut intaia data. A, ba da. In Craiova natala cand m-am incapatanat sa ajung ca o scobitoare. S-am ajuns. Intr-o sala mizerabila de pe strada Unirii, eu incepeam sa ma indragostesc de miscare, in miros de mucegai. Si studenta plecata la Bucuresti a pastrat traditia si a testat sala dupa sala dupa sala.
Problema era (spun la trecut pentru ca sper sa nu mai fie niciodata) ca sportul imi era cel mai infocat amant. Ma iubeam cu el 3-4 luni, obtineam ce voiam de la el si apoi il abandonam pentru cel putin jumatate de an. Aveam 1789 de scuze. In ultimii ani, tot mai des, ma lua dorul de el cand faceam pauza lungi. Corpul meu tanjea dupa miscarile de la sala, eu zambeam amar cand ma gandeam cat de bine ajunsesem sa fac unele cursuri (erau antrenori care ma treceau in fata, sa le tin locul cu brio).
Dar sa derulam repejor viata mea de ne-sportiva ca sa ajungem in zilele noastre, cand traiesc o splendida poveste de amor cu o sala frantuzeasca, de care v-am mai pomenit de multe ori. Si o sa va mai pomenesc pentru ca am un mare crez: atunci cand am sa mor sala asta sigur imi va trece prin fata ochilor – ca un filmulet cu cele mai importante locuri, persoane, momente din viata. Suntem impreuna de numai o luna si jumatate, dar m-a schimbat radical si mi-a dat seama sa pot afirma public si cu tarie ca IUBESC MISCAREA. Ador sportul, corpul meu neinvatat cu nimic de mic descopera cu mare drag ca se pricepe la o sumedenie de lucruri, capata incredere in dumnealui si isi face niste forme de pus pe coperta (exagerez, doar ca se vede bine de tot munca la sala).
La sfarsitul lui aprilie ma simteam hipopotama, acum mor de dragul meu cand ma uit in oglinda si parca vad o gazela. Si sar si cant pe strada. Si din cand in cand alerg pe faleza. S-apoi le dau tarcoale bicicletelor de inchiriat pentru ca mi-a placut la nebunie sa ma invat cu ele, chiar si la batranete. La 20 si ceva de ani, am descoperit cu bucurie de copil sportul cu totul alaiul lui de beneficii si nu vreau sa-i mai dau drumul.
Aseara, o doamna undeva la cel putin 75 de ani a intrat in vestiar, si-a rezemat bastonul de dulap, s-a schimbat in echipament si a participat la 85% din cursul de bodysculpt. Se spune ca atunci cand gusti ceva pentru prima data trebuie sa iti pui o dorinta. Eu vreau sa-mi pun o dorinta pentru ca am vazut asa ceva pentru prima oara. Si am sa v-o dezvalui, pentru ca stiu ca se va indeplini oricum: sa fiu si eu ca ea, cand va veni vremea.
P.S: Vedeti dom’ profesor? N-am cedat la cel mai mic obstacol… Si am sa sar si capra aia candva. Promit.
Pofticioaso, imi place la nebunie articolul tau!
Mi-au dat lacrimile, mai ales la final… la promisiune! Cred ca ar fi tare mandru de tine si ti-ar spune ca ai fi reusit si atunci, in scoala, daca ai fi incercat.
Felicitari si tine-o tot asa!
multumesc, Flori. o sa-l fac mandru, chiar daca trebuie sa intru prin efractie intr-o sala de sport de la o scoala ๐
:))) Sunt sigura ca gasesti tu o solutie care sa nu implice vreo efractie :P!
iti dau eu solutia :)).
Pui pe cineva, (sotul, ca asta implica la bine si la greu) sa stea aplecat si cu genunchii putin flexati si sari peste el :)).
Nu iti trebuie nici trambulina nici nimic, doar sa nu iti iei elan prea mare ca te dai peste cap :)).
Cel mai bine incerci pe plaja in caz ca ai o aterizare de urgenta sa nu patesti nimic.
ps: super articol ;).
@crossthelimit: mersi de idee, dar cred ca o rezolvam mai scolareste asa – tata lucreaza in invatamant si poate ii fur cheia de la sala de sport. Ca sa fie promisiunea tinuta, trebuie sa fie capra-capra ๐
ps: multumiri.
am citit toata povestea cu drag…felicitari si tine-o tot asa, nu mai renunta la sport…pentru frumusetea si sanatatea ta
:))) Te-am citit si m-am vazut pe mine … balenuta de mica. La gimnastica nu m-au tinut. Ma trimiteau mereu la groapa cu bureti ca eram prea durdu pentru barna. In Sc. Gen profesoara de sport ma striga Aspirina (nu stiu nici acum de ce) si o uram pentru asta pe ea, cu tot cu fata ei plina de puncte negre si cu ora ei de sport. Si, da, eu am sarit capra dar am luat-o dupa mine si am picat amandoua peste profesoara care incerca chipurile sa ma tina :))))) In liceul, la rezistenta, ma opream in spatele unui tufis si rasaream si eu fresh la ultima tura :)) Apoi la sf de liceu l-am descoperit … pe el…. intr-o sala mica, pe muzica lui Scooter cate 3-4 ore pe zi.
Iar acum, la 20 si ceva de ani fac sport …. mult sport … si in sala, si afara si aerobic si cu greutati! Nu stiu cum de vreodata am urat sportul. Pentru ca acum il iubesc si nu imi imaginez viata fara el si fara sala mea de suflet. Sa ne tina Dumnezeu sanatoase ca sa apucam 75 de ani. Si sa stii ca si la mine la sala vine o babuta care face si ii place. Am si eu modelul meu!
PS: foarte faina poza din tinerete ๐
n-o s-o sari :p
@Billy: foarte, foarte fain comentariul tau ๐ sa te tii de treaba asta sportiva si sa-ti aduca numai lucruri bune si foarte bune in viata.
p.s: mersi, mersi :))
@Valentina: nu mai renunt, pe cuvant. il iubesc prea tare ๐ ma bucur ca ti-a placut!
@mib: gandeste-te la o suma pentru pariu!
Draguta pofticioasa, te imbratisez cu drag si admiratie!
@Gonguta – multumesc tare!
ลi mie mi-au dat lacrimile cรขnd am citit articolul. Din astea faci? Ce eลti tu telenovelฤ? Ai grijฤ cฤ mai citesc ลi oameni bฤtrรขni ลi bolnavi de inimฤ articolele tale. Dacฤ รฎลฃi pui ceva รฎn cap, sigur reuลeลti. Te pup cu drag!
Mai, nu mai scrie articole care le fac pe fete sa planga pentru ca stii ca dulciurile se asorteaza cel mai bine cu lacrimile ๐
Si eu ma numar printre cele indragostite de sport destul de tarziu in opinia mea, 22 de ani. In scoala generala eram un butoias fara rezistenta sau vointa, iar liceu era sa raman corigenta in primii 2 ani, iar in ultimele doua clase mi-am luat scutiri.
Totusi am avut totusi o fire sportiva… mergeam pe role, bicicleta, patinam, saream coarda de rupeam. Astea imi placeau.
Keep up the good work ! ๐
@Ralucutza: iarta-ma, nu mai fac! incerc sa nu mai scriu lacrimogen ๐ te imbratisez.
@Rux: pentru coarda aia de voi invidia 5 minute astazi. numai eu am fost antitalent completamente. dar nu-i nimic, recuperam prin vointa ๐
Stiu senzatia cu capra sau cu salteaua la gimnastica,mai ales daca mai si cad vreo doi inaintea ta.Nu e frica de obiect pe cat de frica de a cadea,a te lovi si a simti durerea.Nici eu nu m-am inteles vreodata bine cu ele,dar in schimb am fost si sunt buna prietena cu mersul pe jos,bicicleta,alergatul,dansul si patinajul ,ceea ce cred ca m-a ajutat mult.
Dar haide sa iti povestesc despre o „mare” minune in materie de dieta sau experminetul pe care il am acum in derulare.Mai nou m-am imprietenit cu niste biscuiti frantuzesti Gerble ,pe care i-a descoperit nasa mea in Bucuresti.Initial produsul (mult mai scump) pare a fie ,din lista de ingrediente,ceva foarte asemanatori celor de la Belvita ,desi 2 valoreaza 150 de calorii fata de 112 cate au 2 Belvita.Nici la aspect nu le dai cine stie ce puncte,nu vezi cereala sclipind frumos si par chiar neapetisanti dar astazi mi-am facut curaj si am consumat 2 la micul dejun…Minunea este ca nu sunt rai la gust,smochina pe care jura ca o contin chiar exista si se simte iar despre foame nici nu poate fi vorba.Asa ca daca ai timp,ii gasesti si nu sunt foarte scumpi ti-i recomand cu incantare:*
felicitari! asta este spiritul in care trebuie educati copilasii – miscarea e sanatate si placere
nu stiu cat de bine te misti la sala(te cred pe cuvant!) dar pot sa spun ca scrii al naibi de bine !!!
Singurii biscuiti recomandati la dieta sunt cei facuti in casa. Cei din comert nu au nicio legatura cu viata sanatoasa.
Timp de gatit se gaseste mai greu…si fara el incerc sa gasesc cele mai bune alternative.:D
@BlackCat: si ce fac ei biscuitii astia in afara de potolit foamea pana in pranz? adica, nu mai bine mananci o smochina si niste iaurt cu fulgi de ovaz sau alte variante? i-am vazut chiar ieri in Carfur aici. dar nu prea cred in biscuiti cand vreau sa slabesc. adica prefer sa mananc altele, mai neprocesate, mai nefainoase. dar ii voi analiza, de curioasa, la urmatoarele cumparaturi.
@Sanda: multumesc ๐
@Geta: mersi, mersi!
ah, da… elasticul, capra si lada mi-au trezit multe amintiri…
super post ๐
multumesc, Olivia ๐
:)) Mama ei de capra, intotdeauna mi-a placut si am sarit foarte bine la ea. Dar parca are personalitate! A vrut sa-mi arate, cred eu, ca tot ea-i mai tare :)) Cand am hotarat sa dau Bac-ul la educatie fizica, mi-am ales si capra ca proba. Ei, si la pregatire, inainte cu numai vreo cateva zile de Bac, am sarit cu mine-n ea :)) M-am lovit asa de tare, incat nu m-am putut ridica singura si apoi am avut un picior albastru … ๐ Intamplarea asta m-a facut sa-mi fie frica de ea, apoi. Dar totusi, actualul meu sot, pe atunci my bf, fiind sportiv profesionist, m-a incurajat si deh… i-am aratat eu ei!
Ce vreau sa spun cu asta e ca trebuie sa ne infruntam temerile cu cat mai multa ambitie. Tu deja te-ai decis c-o s-o faci, e frumos sentimentul, nu-i asa? ๐ Bravo, ma motivezi foarte mult. Merci mult, am nevoie sa stiu ca se poate. Barierele mentale pe care ni le impunem singuri sunt cele mai greu de trecut. Articolul asta ma ajuta sa gandesc in afara „cutiei” ๐ Multumesc!!!
bravo, Ana, sunt mandra de tine! mersi pentru vorbele faine, te mai astept in „vizita” ๐
Vai, ce ma recunosc, parca m-ai descris pe mine! Si mie mi-a fost urat de capra, dar am reusit, cum-necum, s-o imblanzesc. In schimb, la oina eram dezastrul pamantului. Si inca mai trebuie sa (re)invat sa merg pe bicicleta. Se zice ca nu se uita niciodata. Ei bine, da, nu se uita; doar ca acum imi e ataaat de frica, ma si vad cu capul spart si picioarele suspendate vreo luna ๐ Cand esti copil parca e mai usor. Sau nu? ๐
@Claudia: si eu sunt din aceeasi poveste cu bicicleta, am invatat sa merg pe ea anul trecut si acum ma tem sa o reincalec. dar in week-end mi-am luat inima in dinti si am pedalat mai bine de o ora. dezechilibrata, impiedicata, cazuta, dar fericita ๐ si da, e mai usor cand esti copil, habar n-ai de toate fricile pe care le avem noi acum in gand. succes pe doua roti!