Adica pe mine – capra care tot pofteste, asa cum spune si numele acestui blog, la bucatele innebunitor mirositoare ale Frantei, si varza – adica dieta care trebuie tinuta pentru ca rotunjimile Pofticioasei sunt exagerate.
Pentru o gurmanda la dieta, sa te pomenesti intr-un bistrou cu un meniu de la A la Z este ca si cum, copil fiind, ajungi la mult visatul Disneyland, iar dupa ce iti arata cele mai cele masinute si masinarii, mama iti spune sa o astepti cuminte pe o bancuta pana le incearca ea pe toate. Sa ai si inima si stomac de fier si nu poti trece nepasator pe langa restaurantele acestei zone binecuvantate Provence-Cote d’Azur.
Asa ca, pe data de 25 martie 2012, Pofticioasa a decis asa: va avea voie la doua mese tip rasfat pe saptamana – una cu un fel de mancare care o face sa ii ploua in gura, alta cu ceva dulce-divin. Nu amandoua la acelasi pranz-cina, pentru ca se aduna prea multe calorii odata pentru un stomac invatat totusi cu mai putin. A, si neaparat, trebuie ca in saptamana cu pricina cantarul sa dea cu minus. Altfel, te-am pupat rasfat!
Cat si cum va functiona, ramane de vazut. Va marturisesc sincer ca decizia e cat se poate de curajoasa – acum 3 ani o alta asemanatoare (cu mancare “la liber” in week-end, m-a durdulit la loc dupa o silueta de fluierat pe strazi). Imi mai dau o sansa. Tineti pumnii stransi, da?
Dar voi, cum functionati mai bine intr-un regim de lunga durata – gustand si ceva bun cand si cand sau tinandu-va la maaare distanta de ispite?
magazin pe langa care oftez zilnic 🙂
Hehe,în calitate de pofticioasă fară limite (în sensul că puteam mânca jumătate de platou de prăjituri, iar după o oră, dacă treceam pe lângă o patiserie, salivam din nou), am hotărât să tai răul de la rădăcină şi am eliminat complet, cu suferinţa şi plânsetele aferente, orice formă de dulciuri sau patiserie din alimentatie. Pentru mine a funcţionat numai aşa, ştiind că dacă îmi permit câte un desert ocazional, ma amăgesc singură şi voi tânji mereu mai mult. Astfel, regimul s-a transformat în stil de viaţă, am uitat ce gust au delicatesele cu zahăr, nu mai sufăr poftind la dulciuri mai ceva ca după o iubire pierdută, iar cele 20 kg pierdute nu s-au mai întors de aproape 3 ani.
Ca să mă motivez, pentru că moderaţia la mâncare n era tocmai punctul meu forte, am pus problema în felul următor: ce mă face mai fericită în viaţă? Libertatea de a-mi satisface plăcerile gustative de moment sau o pereche de picioare subţiri şi un abdomen plat?
E o metodă radicală, iar cei din jur nu mi-au fost deloc de ajutor când râdeau de decizia mea şi imi spuneau ca e masochism să-ţi refuzi plăcerea de a mânca, însă acum că am depăşit dependenţa de bunătăţi, (repet, vreo 2 luni am plâns isteric gandindu-mă că nu voi mai mânca ciocolată vreodată) mă simt liberă şi port haine cu 3 măsuri mai mici. Pentru mine nu mai există cale de întoarcere la micile plăceri culinare.
Îmi cer scuze pentru comentariul lung, dar am simţit nevoia să-ţi împărtăşesc experienţa mea (personala, nu mă cred deţinătoarea adevărului absolut în materie de nutriţie, asta a mers pentru mine) pentru că mă regăsesc mult în încercările tale de a-ţi pondera poftele şi ştiu cât de greu e.
Felicitări pentru un blog interesant şi keep up the good work. 🙂
Multumesc pentru aceasta postare, Andreea. Am simtit nevoia sa ma ridic din pat si sa vin cumva sa te felicit, desi sigur ne despart mii de kilometri 🙂
Si eu am adoptat candva strategia asta: nimic dulce, il uitam, ce inseamna „dulce”?, in dictionarul meu interior nu exista… Dar dupa ce am atins un minunat 52 pe cantar, asa m-a lovit dorul de dulciuri. Si uite asa bulgarele s-a (re)declansat. Solutia incercata acum e, exact ca in titlu, si pentru capra si pentru varza. Sperand ca daca stiu ca primesc saptamanal ceva bun, nu o sa mai distrug tot atunci cand voi fi iar silfida.
Mersi de randuri, inca o data. Te mai astept cu vesti.
Ti-am ramas datoare cu un comentariu: daca eu sunt perfecta, tu este perfectiunea intruchipata :)! Atat de perseverenta ca tine nu am fost in viata mea, si sunt mai in varsta decat tine cu 4 luni :)! Lasand la o parte persoanele care nu au facut, sau nu fac nimic pentru un metabolism bun ( persoane pe care le invidiam pentru ca se indoapa cu de toate la orice ora, dar am ajuns sa le compatimesc la gandul ca sigur analizele medicale le ies rau :)) esti una dintre putinele femei care au curajul sa marturiseasca greselile din viata culinara, sa le repare si sa o ia de la capat! Tot respectul pentru asta! E plina lumea de „mironosite pofticioase” pline de sunculite, care asteapta o minune de „sus”.
Trecand la subiect, ceva bun/dulce nu inseamna fructe, si da, recunosc faptul ca imi place sa fac si sa mananc, din cand in cand, ceva bun: budinci, prajituri gen tiramisu (my love), cheese cake :), s.a.m.d. Noroc ca nu am chef de facut tot timpul si locuiesc departe de cofetarii!
Eeeeeh, cum sa renunti la tot? Cunosc si eu asemenea caractere puternice… Privesc cumva cu invidie la ele, insa am momentele mele de inec in ciocolata… Si stii care-i culmea? De la paste, fripturi sau alte asemenea mi se mai face greata…ei, de la ciocolata nu! Cred ca nu mai detectez punctul de saturatie… Sky is the limit! Deci macar din cand in cand, ciocolata rules! Dar asta se combina cu ce mai zicea cineva pe aici 🙂 , daca nu ajung la sport ma simt vinovata rau.. asa ca ajung si dupa delegatii de 10-12 ore, si dupa iesit din spital cu branula in brat, spre disperarea familiei sau prietenilor care nu inteleg de ce nu merg sa „ma odihnesc” sau nu ies in oras… Eu asa ma relaxez!
Carmen, multumesc pentru cuvintele (mult) prea frumoase 🙂
Mare noroc ai cu nelocuitul langa cofetarii, eu aici in inima sudului Frantei simt ca innebunesc de cate ori trec pe langa o chocolaterie sau un bistrouas. Partea buna e ca francezii fac portiile miiiiiici, cat sa iti potolesti pofta si sa nu plangi in pumni a doua zi.
Ina, esti eroina mea pe parte sportiva 🙂 Abia astept sa descopar si eu alergatoarea din mine pe pista minunata a acestui oras. Cat de curand.