Ador sa alerg. Ma pierd cativa kilometri in ganduri si planuri si visuri. Dincolo de slabit ori tonifiat ori sute de calorii arse, alergatul are un efect absolut miraculos asupra mea. I-am prins cu adevarat dragul in lunile in care am stat la Nisa, pe Coasta de Azur, unde o alergare pe faleza este o experienta memorabila. Apoi, l-am perfectionat in lunile locuite in SUA, tara in care am fost fascinata de minunatia unei ture prin „neighborhood”, atat de verde si de prietenos si amintitor de filmele care mi-au bucurat adolescenta.
Aseara, insa, in ceea ce oamenii numesc cel mai mare parc al Bucurestiului am trait cea mai terifianta experienta a unei alergari. Am iesit la 20:40, am inceput efectiv sa alerg la 9 fara zece, si, in doua minute, aveau sa ma cuprinda toate fricile pamantului. Zona in care alergam eu (cum intri pe partea cu Hard Rock Cafe-ul, in stanga si toooot inainte) si alti cativa numiti si „ciudatii aia care n-au nimic mai bun de facut decat sa dea ture de lac” era, pe bucati de sute de metri, intr-o bezna totala. Nu stiam daca am sa calc intr-o groapa, sau am sa lovesc stiu eu ce bolovani ajunsi in drum, ori crengi, ori unul dintre multii biciclisti iesiti, si ei, in parc, dupa ora 21, fara sa aiba macar un far.
Am orbecait o jumatate de ora prin portiuni de parc cu indivizi dubiosi, unii cu peturi de bere, singuri cu mine, la un moment dat, pe o distanta de mai bine un kilometru, total imprevizibili (da, stiu, am lucrat 12 ani la stiri si ma gandesc la ce e mai rau) si adapostiti perfect de intunericul „sponsorizat” de primarie. Nu ma puteam gandi la cursa, nu puteam asculta muzica din casti, nu puteam decat sa ma intreb cat de usor ar fi ca unul sa scoata un briceag. Poate doar asa, de amuzament.
Parcul nu are lumina – are doar la intrarile principale si pe aleile mari pe care cei mai comozi vin, fac doi pasi, si bifeaza o iesire in parc si mai are in zona teraselor de 5 stele si infinite fitze – dar are contract cu o firma de bodyguarzi. BGS, daca am vazut bine, sub un bec chior – si ăsta o adevarata binecuvantare dupa ce nu vezi absolut nimic. Domnul paznic butona un telefon – lasati-ma sa ghicesc, Candy Crush? – si mai flutura cand si cand o lanternuta care nu lumina mai mult ca o bricheta. Daca eu – sau ceilalti alergatori orbecaitori – pateam ceva in kilometrul sau kilometri cufundati in negura si neaflati in perimetrul de acoperire stabilit de agentul BGS? Cum poti sa lasi alei intregi din cel mai cel parc al capitalei (nu mai spun ca e europeana, m-am saturat) neluminate? Cum e posibila o asa nepasare crasa? Treceau pe langa mine copii pe trotinete, pe care nu ii vedeam, alergatorii erau mereu cu frica in san ca pot da peste ceva/cineva sau ca isi pot rupe un picior. De femeile alergatoare si temerile lor, nu mai vorbesc, le sugereaza titlul.
Am ajuns acasa furioasa, dezgustata si inca speriata. Ne-am obisnuit sa nu cerem mai mult decat nimicurile care ni se dau din partea autoritatilor. Dar nu, eu nu pot sta asa. Eu cer oficial ca aleile parcului Herastrau sa fie luminate, ca o experienta ce trebuie sa fie placuta sa nu se apropie de teroare pentru un locuitor care isi plateste toate darile si apoi urla in el toate ocarile cuvenite oficialilor. E dreptul nostru sa ne putem plimba ori sa putem alerga printr-un parc, indiferent de ora. Mi-am ingropat de multa vreme speranta ca vom avea conducatori luminati, vreau doar un Herastrau luminat.
P.S. Nu v-am rugat niciodata asta, dar o fac acum. Dati share acestui text, poate-poate…
Tre să alergăm doar unde e lumină… E evident.
Nu, tocmai despre asta e vorba. Noi nu „trebuie” sa facem nimic. Autoritatile care isi bat joc „trebuie” sa faca ceva.
Si in Tineretului este aceeasi problema cu lumina iar in jurul lacului sunt portiuni mari in care asfaltul este praf si poti oricand sa te accidentezi aiurea…
Dar hai sa reasfaltam rondul de la Charles de Gaulle care n-avea nici o problema si sa blocam traficul aiurea pentru mii de oameni.
Copii, de acord, nu tre’ sa alegam in bezna ca ne rupem picioarele, ne scoatem ochii, ne sare inima din piept cand ne-ntalnim cu bietu’ copil pe trotineta.
Nu mai zic nimic de betivi, violatori sau genul „Uite-o papusa care alearga. Ia s-o facem noi s-alerge mancand pamantu’ just for fun-ul nostru”.
Da’ ce facem cu aia de ar vrea sa alerge si n-au unde?! Stau in Militari si in urma cu vreo trei-patru ani faceam chiar tampenia de a ma urca in masina, a traversa juma’ de Bucuresti, a ma umple de draci din cauza „partenerilor de trafic” doar ca sa alerg pe pista de atletism a Stadionului Tineretului (luminata si sigura pentru ca uneori nu mai ramaneam decat io si domnii de pe terenurile de tenis), iar dupa vreo ora sa ma urc din nou la volan ca sa ma intorc acasa cu zen-ul facut vraiste de aceiasi parteneri de trafic.
Nu, nu zic „voi macar aveti unde alerga, bucurati-va de asta”. Pentru ca nu e normal sa ai un parc mare si frumos, in buricul targului, da’ sa-l tratezi ca pe o vagauna. Da’ inca mai sper ca exista si acel (viitor) primar care sa aiba grija sa mai planteze si copaci, sa mai faca si parcuri, nu doar sa pape orice peticut de teren pentru o noua autorizatie de constructie a unui bolovan de beton …
….pe de alta parte eu am lumina pe strada de noaptea e fix ca ziua si pot dormi …well, cam ca dracu.
Nu s-ar putea pune astia de acord? Sa faca lumina la voi si o sa mai tempereze la noi?
Prin parc pe malul Muresului nu am fost noaptea de multicel („alerg” pe stepper, acasa) dar stiu ca erau becuri intr-o vreme si acu cum au renovat o buna parte din ele, as prevede ca e cam ca la mine pe strada.
dar iti inteleg frica. si eu mai ieseam singura la alergat prin 2008 si pana si pe terenul de sport mi-era cam frica…