Inca doua ziulici si pornesc spre ceea ce foarte multa lume din juru-mi numeste „excursia vietii mele”. Sunt perfect de acord, dar va marturisesc ca, in exact acelasi timp, imi da tarcoale si obsesia vietii mele. Va vine sa credeti ca nici in aceste momente marete in care trebuie sa impachetez costume de baie si rochitici pentru 40 de grade, in prag de iarna, eu nu scap de tatuajul cantarului?

Mi-am setat, ca tot omul slabitor, niste tinte – atentie, extrem de permisive si de posibil de atins intr-un interval generos de 12 luni. Sunt la 2 kilograme de tinta stabilita pentru Craciun. Si, ce sa vezi, mi s-a strecurat in tartacuta ideea sa ma mai scutur de unul pana la Thailanda. Adica pana luni cand ma cheama cucoanele acelea bine la imbarcare. Bine, nu va imaginati ca mi-a casunat acu’, de vineri pe luni. Nununu, cam de 10 zile imi coace ideea in cuptorul mintii. Ei, cum, necum, cifra de pe cantar nu mai scade. Multiple cauze, nestiute de mintea unei, vorba rubricii care m-a consacrat, pofticioase mereu la dieta.

scale-300x300

Valeu, valeu, valeleu! E aproape doliu, mai ca nu am arborat un steag negru la intrarea in frigider. Ma ia necajeala si ii dau indelung tarcoale miselului cantar, ca sa-mi cante refrenul ce-mi place. Nimic. Nici sa nu va ganditi macar la taieri drastice alimentare, nu sunt pe tiparul meu. Una peste alta sunt tare simpatica invartidu-ma ca o closca pe langa diverse dispozitive de masurat gramele, dupa ce alerg exemplar pe banda sau transpir trei tricouri la spinning. Si ma gandesc asa: ce lucru dracu’ cantaritul asta, cum ne intra el in cap si nu mai iese, indiferent de destinatie, imprejurare, anotimp! Ati patit-o si voi, asa-i?

DOLOFĂNISME