Dincolo de puloverele negre-gri, laaaargi si de kilograme ascunzatoare, ii zaresc un colt de floare. Zambesc in stil asta-nu-e-zambetul-meu, apoi dau sa inchid repede dulapul ca sa nu ma rostogolesc in tristeturi kilogramistice.

– Mai stii cand ne plimbam impreuna prin Franta si toata lumea intorcea capul dupa noi.

Ma fac ca n-aud, iau un pulover inchis, tip sac si iar incerc sa fug. 

– Sau in Italia, cand tu radiai toata si culorile mele se asortau asa bine cu Roma. Parca ma puneai in evidenta, zau. Acum…

– Acum stiu! Nu e nevoie sa o spui. Ar mai fi nevoie de inca o rochie, cat tine, si amandoua lipite poate, poate ma incapeti. Daca nu chiar trei… Asta este.

– Stii, uneori stau de vorba cu blugii aceia mici, care picau de pe tine asta-vara. Ne tot gandim asa cum am ajuns noi in spate si puloverele alea oribile in fata. Cum de ne-ai lasat? Cum de ne-ai parasit iar? Cum de…?

– E iarna! Tu esti o rochie inflorata, ei sunt niste blugi scurti!

– Ei, as! Sunt rochii cu maneci lungi care plang in dulapul de pe hol. Numai ca te faci ca nu le auzi. Imi aduc si acum aminte cand ai intrat in magazin si m-ai ales. Voiam sa ma cumperi tu, ma asortam cu bronzul tau, croiul cadea perfect pe silueta de atunci, am crezut ca o sa facem o super-pereche. M-ai purtat putin si m-ai abandonat. TE-ai abandonat.

Trantesc usa dulapului. Oftez adanc. Dau sa ma asez pe canapea, sa-mi plang putin de mila. Cand, dintr-o data, sar ca arsa: oare ce cursuri sunt la sala azi?