Of, ca multe rele a mai adus indemnul asta in viata mea. Eu inteleg grija bunicilor noastre pentru binele copilului, dar multi ani – ce zic eu, chiar si acum – mi-a intrat bine pe urechea dreapta si NU mi-a mai iesit pe stanga ca TREBUIE sa dau farfuria inapoi bucataresei intr-o stare aproape curata.

Si acum, ditamai femeia, ma mai pomenesc stergand prin farfurie cu paine, asa cum faceam in copilarie cand, vegheata de 2 ochi ageri, ma luptam cu felul 2, daca nu chiar 3. De multe ori, daca imi mai ramane mancare – spun ramane caci omul are totusi si senzatie de satietate de care trebuie sa tina cont, aveam sa descopar eu mai tarziu – ma trezesc ca indes in mine ultimele doua inghitituri ca sa nu irosesc nimic.

Desigur, am inceput si eu cu exercitii de vointa si m-am oprit din mancat atunci cand m-am simtit plina, dar, recunosc, am si acum dati cand primul impuls este sa fac farfuria luna. Iar farfuriile sunt tot mai greu de facut luna, caci portiile sunt tot mai imenso-uriase. Despre asta am scris pe larg in acest articol.

Ce va sfatuiesc eu din sufletul meu de pofticioasa este sa invatati sau reinvatati, sau cum vreti sa-i spuneti, senzatia de „mananc cat pot”. Nu zic ca e usor sa uiti ceva ce ti s-a intiparit bine de tot in minte (si pe solduri), dar, credeti-ma, cu putin efort, se poate. Si veti vedea ce bine va veti simti – odata pentru ca parca v-ati „invins” pe voi, s-apoi pentru ca veti fi mai usori si, pana la urma, mai sanatosi. Asadar, sa-l uitam pe TOT, sa-l descoperim pe STOP. Nu zic bine?