Of, ca multe rele a mai adus indemnul asta in viata mea. Eu inteleg grija bunicilor noastre pentru binele copilului, dar multi ani – ce zic eu, chiar si acum – mi-a intrat bine pe urechea dreapta si NU mi-a mai iesit pe stanga ca TREBUIE sa dau farfuria inapoi bucataresei intr-o stare aproape curata.
Si acum, ditamai femeia, ma mai pomenesc stergand prin farfurie cu paine, asa cum faceam in copilarie cand, vegheata de 2 ochi ageri, ma luptam cu felul 2, daca nu chiar 3. De multe ori, daca imi mai ramane mancare – spun ramane caci omul are totusi si senzatie de satietate de care trebuie sa tina cont, aveam sa descopar eu mai tarziu – ma trezesc ca indes in mine ultimele doua inghitituri ca sa nu irosesc nimic.
Desigur, am inceput si eu cu exercitii de vointa si m-am oprit din mancat atunci cand m-am simtit plina, dar, recunosc, am si acum dati cand primul impuls este sa fac farfuria luna. Iar farfuriile sunt tot mai greu de facut luna, caci portiile sunt tot mai imenso-uriase. Despre asta am scris pe larg in acest articol.
Ce va sfatuiesc eu din sufletul meu de pofticioasa este sa invatati sau reinvatati, sau cum vreti sa-i spuneti, senzatia de „mananc cat pot”. Nu zic ca e usor sa uiti ceva ce ti s-a intiparit bine de tot in minte (si pe solduri), dar, credeti-ma, cu putin efort, se poate. Si veti vedea ce bine va veti simti – odata pentru ca parca v-ati „invins” pe voi, s-apoi pentru ca veti fi mai usori si, pana la urma, mai sanatosi. Asadar, sa-l uitam pe TOT, sa-l descoperim pe STOP. Nu zic bine?
Ieri am vazut pe National Geographic un documentar despre cum isi indoapa mamele din Mauritania fiicele ca sa fie grase si frumoase. Pe mine nu ma indopau cu forta, dar ma pacaleau ca daca nu mananc tot din farfurie o sa am barbat urat. Si functiona pt ca la varsta aia mi se parea o investitie buna pe termen lung :). Apoi cand m-am facut mare am aflat ca-i exact invers.
Foarte dragut comentariul Cristinei :)))))) si pe mine ma tot indemnau sa nu las nimic in farfurie, dar la noi povestea era ca sa nu risipim mancare, ca in Africa multi copii mor de foame si ar vrea sa manance ei ce am eu in farfurie :)) oricum, chestia asta se poate evita punandu-ne in farfurie mai putina mancare.
:)))) Cristina, cat am mai ras de amenintarea barbatului urat. Pe asta n-o mai auzisem.
Alessandra, da, se poate evita, dar, cum spuneam, portiile sunt tot la XXXXXXXXXL de la an la an. In America m-am ingrozit. Si nici cu romanii nu mi-e rusine.
Pentru mine ne-mancatul tot din farfurie era un soi de pedeapsa, nu mananci tot, nu mai faci aia sau nu iti mai luam aia! imi amintesc ca intr-o seara am adormit cu capul in farfurie :))))), dar de mancat, tot nu am mancat!
Si eu am fost educata la fel si inca mai am aceasta problema. Acasa e ok, nu umplu farfuria pana la refuz. In oras am citit ca e bine sa lasi servetelul in farfurie dupa ce te-ai saturat astfel incat sa-ti fie rusine sa mai pescuiesti mancare pana apare chelnerul dupa farfurie.
pe mine ma amenintau ca nu ma mai lasa la joaca in fata blocului daca nu termin tot-tot-tot 🙂
Logica (stupida) lu’ bunica-mea suna asa: ” nu mananci tot, nu pleci la scoala”. Si culmea, nu mancam tot doar-doar nu m-o trimite la scoala. Didn’t work…
La noi era: „nu mananci tot, nu primesti desert”. Va dati seama: supa, felul 2 si desert :))))
Imi amintesc si eu de mancatul tot din farfurie…o singura data am incercat sa trisez si nu mi-a mers…aveam 7 ani .. si ajunsesem acasa de la scoala inainte sa vina ai mei de la servici..m-am suit pe un scaun si am aruncat un bol de lapte cu macaroane care se inacrise pe geam la bucatarie, exact in parul vecinei de la parter care isi intindea rufele afara …n-a fost prea placut restul zilei…
buna.am descoperit si eu saptamana trecuta acest site si zi de zi ”rasfoiesc” pe rand toate articolele si incet incet am ajuns la acesta care mi-a amintit si mie de copilarie si d emancatul din farfurie.tin minte ca eram foarte mica si foarte slaba pentru varsta mea si parintii ma obligau sa mananc dar cel mai urat imi era la capitolul carne.o mestecam de o innebuneam pana ramanea fara pic de suc in ea si nu o mai puteam inghiti si nu trebuia s ama ridic d ela mas apana nu terminam.si vis-a-vis de carne ca sa scap de ea o aruncap la pisic care era mai mult decat gras de rau ce o ducea pe langa mine, cand ma puneam la masa putea sa fie plecat cine stie unde ca imediat il auzeam la usa ca mieuna:))). si imi povestesc acum ai mei (cand nu-mi mai displace carnea ci din contra) ca imi dadeau copanele sau ce era mai bunut si aruncam la cos, pe foc, dupa lada cu lemne (stateam la tara) si venea taticu si ma intreba daca am terminat si ziceam ca da.la care replica lui era : ai mancat si osul :)))