Intai si intai sa va spun o mica legenda, ca sa cititi cu anumiti ochi textul ce urmeaza. Eu mi-am facut 4 buni prieteni in anul 2012, cel mai sportiv dintre anii mei pe aceasta planeta: alergatul, spinningul, lucrul cu greutati si, ultimul, dar, de fapt, cel dintai, stepul. Il am cumva in sange, domne’. Ma pui intr-un curs pentru prima oara si in 8 minute ma misc intocmai unui titirez. Imi ung pe suflet antrenorii cu miscari aproape innascute – am ajuns chiar sa cred ca, la botez sau la taiatul motului, nu stiu cu precizie, atunci cand ti se pun chestii pe o tava si tu, chipurile, iti alege viitorul, ei, in momentul ala, ai mei mi-au cocotat un stepper pe tava si eu fix in el m-am infipt. Bun, asta este contextul, acum sa va spun povestea reintoarcere la sala, poveste petrecuta aseara.

Dupa o zi in care m-am tot fatait prin fata oglinzii, ingrijorata de noile dimensiuni, si am incercat sa ma conving sa nu merg totusi la ora convenita la sala, caci imi va fi greu sa ma misc, fata-tip-bula fiind, m-a apucat zvacul si am descins in locul cu pricina. (Momentan nu-i voi da numele salii , insa in curand o voi face. De altfel, voi incepe si o sectiune numita ceva de genul „Testarile Pofticioasei” pe acest blog, va voi spune gust/incerc/experimentez si-mi place sau nu. Mi se pare important sa ai o opinie pe care sa te poti baza. Iar eu, va asigur, sunt extrem de pretentioasa.)

Buuuun, ma rostogolesc pana in vestiar, unde, ce sa vezi, ma apuca depresia de la atatea siluete bine conturate, rujate si impopotonate. Trec peste si ma infatisez in fata salii unde urma cursul de step si unde, momentan, un antrenor care daduse militaria jos din pod si umbla cu ea la brat, chinuia niste oameni care pareau de treaba si din cale afara de transpirati. Nu stiu cum se numea cursul, ma interesez ca sa sufar si eu.

La 20 trecute fix, apare in fata noastra un pusti simpatic, care face sala sa bubuie cu o muzica antrenanta. Ating stepul si simt ca prind cumva aripi cu toate kilogramele mele in plus. Si-mi place si mi-e bine si incep sa zambesc in oglinda, desi cand imi vad noile falci mai ca-mi vine sa fug sa-l chem pe Spielberg sa mai faca o continuare la Jaws. Ei, dar asta numai cat tine incalzirea.

Caci dupa, omul nostru se strica. Si incepe un soi de repetitie la Circul Globus cu ponei dresati sa dea aiuristic din copite in ritmul muzicii. Nici nu stiu cum sa va descriu mai bine ca sa vizualizati ce a fost acolo. Parca m-am dus la un curs de dans la baiatul acesta in sufragerie si, peste 5-6 vizite, aveam sa invat si pasii. Parca eram niste lebede abia trezite, sau, cazul meu, un hipopotam convalescent. Pai bine, mai copii, dar eu stepul l-am iubit vesnic caci ma epuiza si ma provoca o data la 5 minute si cate si mai cate. Apai, antrenorul de acum s-a prezentat cu un set de exercitii pe care, cu mici retusuri, l-a tinut din minutul 10 pana in minutul 56. Imi plangea sufletul, zau. Imi aminteam de antrenorul meu frantuz si de reprizele cardio din cursul lui, reprize care imi lasau limba de un cot si satisfactia cat casa. Dar ce zic eu de frantuji, am facut aici, la noi, cursuri de step iscusite, care mi-au incantat sufletelul. Oooof.

Dezmagita, ca parca n-am muncit deloc, ca n-am avut ocazia sa stralucesc pe step, si alte ca-uri, ma gandeam ca totusi un semn mi s-a aratat – programul de step este o singura ora TOATA saptamana, desi, de obicei, este mai des, fiind cautat. Acum, si asa, mi se pare prea des. Ce mai tura, vura, nu mi-a placut si pace. Iar astazi, dulcea febra musculara dupa un step reusit lipseste cu desavarsire.

PASIUNILE POFTICIOASEI