E lesne de imaginat despre ce va vorbesc in acest text: vesnica obsesie cu cocotatul pe cantar a omului la dieta. V-am mai vorbit eu despre asta in acest articol de acum cateva luni, dar de atunci viziunea Pofticioasei a suferit modificari. Cam… radicale. Caci omul cat traieste si slabeste, invata 🙂

De fapt, eu sunt obsesia cantarului meu – cum ma vede bietul ca trec prin dreptul baii se gandeste „nuuuu, nu iar duduia care hop-tzop incaleca pe mine, nu mai supoooort”. Am zile cand il vizitez si de cate 3 ori. Sunt prin zona, astept sa termine masina de spalat si pac!, pe cantar. Si apoi incep gandurile: ca de ce nu arata ce arata azi-dimineata, ca ce diferente sunt intre ultimele 3 zile, ca ce o spune oare spre seara. GRESIT, GRESIT, GRESIT! 

Am citit foarte mult pe teme de nutritie in America si Franta si am inceput sa rezonez la indemnurile specialistilor care spun ca absolut nimic bun nu poate iesi din cantaritul acesta innebunitor. Vedeti voi, problema cu dietele e ca ne pun muuuult prea multe corsete – eu una asa simt. Sa nu mancam alimente rosii combinate cu verzi (glumesc, desigur, dar unele dintre reguli pot fi si intr-atat de imposibilo-aiuristice), sa cantarim tot ce inghitim, sa nu nu stiu ce, sa nu nu stiu cum. Iar toate aceste reguli pe care ni le punem in spinare plus un cantar zilnic ca sa vedem daca s-a mai miscat vreun gramulet (si vai, ce fleti suntem, kilogramele se pot juca si ele cu noi dintr-o sumedenie de cauze, de la o ora la alta), ne vor da senzatia de prizonieri culinari si vom urla sa ne salveze primul cofetar.

Asadar, subsemnata Pofticioasa promite in sfanta zi de 8 ianuarie, sa nu il mai intrebe nimic pe cantar mai des de o data pe saptamana. Ba chiar, planuiesc perioade de glorie in care sa nu vreau sa stiu de el cate 14 zile. Voi ce strategii aveti?